„Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pâna colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor…”

 

Nu era prima data cand am venit la Hanul Ancutei. De fapt prima data l-am ratat, intrand din greseala in alt han, Hanul Razesilor, care-i ia putin fata. De data asta stiam insa ce vrem.

Hanul ne intampina cu statuia lui Sadoveanu la intrare si cu cele doua Ancute (mama si fiica) la baza bustului marelui scriitor care i-a transformat hanului numele in renume. Cladirea imi aduce aminte de casa batraneasca a bunicilor: mare, inalta, simpla, mirosind a bucate alese si a vechi un pic.

Desi asezat intr-o zona nu foarte populata, hanul era plin. Am descoperit chiar ca are si camere pentru gazduire.

Am gasit o masa vis-a-vis de cuptorul la caldura caruia odinioara se odihneau atat domnitorii, cat si taranii.

Meniul este generos, insa noi am venit cu foamea potolita(mare greseala) asa ca doar niste ciorbe autentice, un bulz moldovenesc(as fi preferat aici cu ceva mai multa branza) si, mai apoi, niste papanasi, niste coltunasi si galuste cu prune care parca iti faceau cu ochiu’ ne-au ostoit mai mult pofta decat foamea.

Servirea a fost relativ rapida…sau poate nu am simtit noi cum a trecut timpul, tot admirand interiorul neaos si ascultand lautarii care ne gadilau urechea.

La plecare am trecut putin prin magazinul de amintiri si am adulmecat camara Ancutei, plina cu dulceturi si zacusca.

Preturile ni s-au parut cam piperate…insa atmosfera face toti banii!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here


CAPTCHA Image
Reload Image